După 50 de ani de regim restrictiv, dar care trâmbița egalitatea oamenilor, iată că ne regăsim, uneori uimiți, în fața unui fenomen neplăcut: lipsa omeniei. Oare ce s-a întâmplat cu omenia din oameni? Unde a fugit? Auzim des: ne-am înrăit, parcă nu ne mai pasă de semenii noștri. Și poate de aceea nu mai reprezintă un reper „ce ție nu îți place, altuia nu îi face”.

Eu merg puțin mai departe cu raționamentul și spun: nu ne mai pasă de noi înșine, ne trăim viețile într-o inerție, apatici și obosiți, ne petrecem către finalul săptămânii, precum petrecem un om la trecerea din ființă în neființă.

Și pentru că îmi place mai mult să acționez, decât să reacționez (să mă vait) vreau să găsesc explicații menite să mă aducă cât mai aproape de conștientizarea acestui fenomen social. Perspectiva mea este una optimistă și simt că toate valorile noastre care au fost șifonate,  înghesuite și prăfuite vor să renască, să reînvie frumusețea și plenitudinea cuvântului OMENIE! Am ales să privesc și în DEX cuvântul omenie și am aflat că „OMENÍE= complex de calități alese, proprii unei persoane; purtare blândă, înțelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuoasă”. Frumoasă explicație și folositoare.

Acum să ne imaginăm că alegem un număr X de oameni. Acestora li se repetă mulți ani la rând că sunt egali, ce importantă e egalitatea între sexe, femeile ajung să muncească cot la cot cu bărbații, copiii sunt „abandonați” la nivel emoțional și dați spre educare unui sistem la fel de egalitar. Anii trec, oamenii din această comunitate se obișnuiesc cu acest mod de viață uniformizat, învață că viața e o luptă, că trebuie să te sacrifici sau să sacrifici pe cineva pentru a-ți împlini un vis („Meșterul Manole”), că dacă vrei să primești ceva trebuie să meriți, că trebuie să fii supus „capul plecat sabia nu-l taie” și dacă vrei să ieși în evidență poate e bine să te aliezi 2 contra 1(„Miorița”). Am păstrat la urmă forța celebrei poezii „Cățeluș cu părul creț” care dă hoției loc de cinste chiar și prins asupra faptului. Dacă nu recunoașteți personajele vă dau un indiciu: o clădire mare, mare îi găzduiește pe toți și ei cu osul în gură ne decid viitorul și ne mint cu zâmbetul pe buze.

Acum parcă logica mea înțelege mai bine lipsa de omenie a unei societăți în plină schimbare și evoluție, o societate încă dezorientată, parcă scăpată de „undeva”, nu spun de unde. 🙂 Concluzionez prin a spune : este normală atitudinea generală (cu micile excepții ale oricărei reguli). Dar , soluții avem? Ce facem cu această situație, ușor reptiliană?

Ultimele cercetări în domeniul neuroplasticitătii creierului ne-au adus în atenție modul de formare a rețelelor neuronale. Dacă până nu demult se credea că neuronii „mor”, acum știm că ei se nasc „la cererea clientului”.

Ce înseamnă acest lucru?

Pentru fiecare situație/intenție nouă pe care o transformăm în obicei se naște un neuron nou care primește frați în fiecare zi, pe măsură ce menținem constantă repetiția acestui obicei. De aici zicala: „repetiția e mama învățăturii”.

Postulatul lui Donald Hebb spune încă din 1949: „În cazul în care un axon al unui neuron A transmite impulsuri unui neuron B și în mod repetat și persistent A duce la activarea lui B, atunci apare un proces
metabolic, la nivelul uneia sau ambelor celule, astfel încât această tendință de activare a lui B de către A este întărită”.

neuroni-donald-hebb

Dacă doi neuroni sunt activați sincron, ponderea conexiunii dintre ei crește.
Ex: experimentul lui Pavlov

Folosindu-ne de aceste descoperiri și revenind la OMENIE putem să stabilim chiar o „schemă”  de formare a acestei rețele neuronale (e valabilă pentru orice alt sentiment care nu există). Dacă de ex, din când în când surprindem în interiorul nostru niște senzații negative (de invidie, concurență, etc), un fel de „strângere de inimă”, atunci e timpul să exersăm pe fiecare astfel de subiect (persoana care a declanșat emoția) IUBIREA/IERTAREA/RECUNOȘTINȚA și alte sentimente/emoții pozitive.

Știu că poate nu este ușor de instalat un astfel de sentiment/obicei. O să spuneți: cum adică să nu fiu „deranjat” de nimic?
Instalarea în sufletul nostru a sentimentului numit ADMIRAȚIE nu presupune la nivelul senzațiilor stare de „strângere de inimă”, ci o stare de bucurie imensă ca și cum și tu ai fi contribuit la împlinirea/realizarea acelui vis/obiectiv al persoanei respective.

E fascinant și cu adevărat eliberator acest sentiment de împăcare cu tot și toate cele lăsate de Domnul nouă spre folos, în armonie , respect, iubire și echilibru.

Nu ne rămâne decât să redevenim omenoși față de noi înșine pentru început, apoi să exersăm necondiționat acest minunat sentiment și pe oamenii din jurul nostru.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae spunea: „. . .nu poate deveni cineva om decât în măsura în care descoperă pe ceilalți oameni ca oameni și-i tratează ca oameni. Sunt om în solidaritate cu ceilalți. Încercând să cobor pe altul de la treapta de om, mă cobor pe mine; ridicându-l pe altul în conștiința și comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea “om” este astfel o realitate corelativă. Posibilitatea mea ca om e legată de grija de alții.”

Lasă un răspuns