Am întâlnit mulți părinți fericiți, fix în ziua afișării rezultatelor obținute la un examen. O fi fost vorba despre un examen „al vieții? Nu cred, că altfel ar fi fericiți mai des, poate chiar în fiecare zi, copiii noștri trecând în fiecare secundă a vieții lor printr-un” examen” netrăit, neexperimentat vreodată.

Astfel ajungem să trăim viața ca o întâmplare dictată de o împrejurare, în acest caz, un banal examen.

Și uite așa ne validăm/ne împăunăm noi, adulții, prin reușita X sau Y a copilului nostru. Păi normal, nu? Acest lucru l-am primit cadou (model de bună practică) și pare de datoria noastră să îl tot transmitem din generație în generație, fără să conștientizăm gradul de uniformizare și robotizare la care ne supunem comorile și investițiile noastre cele mai prețioase: copiii!

Suntem „sclavi” ascultători ai programelor și convingerilor moștenite, uite ce mari și frumoși ne-am făcut, ce bine am ajuns, ce fericiți suntem, dar totul pe exterior. Trăim în carcase bine zugrăvite, poleite și strălucim în jurul nostru a aparență, se simte miros de sărăcie interioară în viața noastră și ne mulțumim cu puțin, mult prea puțin față de ceea ce suntem programați a dărui și a experimenta în această existență.

Tot timpul am căutat răspunsuri la fericirea creată de note, pe chipul părinților. Și tot căutând am înțeles bucuria molipsitoare și spiritul de turmă care a adus societatea noastră, românească, exact acolo unde îi este locul, într-un fel de „epocă de piatră” în care dansul este inventat din întâmplare, iar fericirea este o imitație perfectă a mulțimii avide de succese notate și confirmate de hârtii, numite diplome.

Consider că tot ceea ce nu luăm cu NOI când plecăm din această dimensiune este doar o iluzie a minții, care vă reamintesc cu bucurie, că nu o luăm cu NOI. Dar, ceea ce putem face este să folosim aceste „instrumente” pământene pentru a ne bucura de experienta acestei dimensiuni, numită Planeta Pământ.

Nu pot decât să mulțumesc Domnului sau Universului, că am primit un înger de copil care m-a făcut să rup acest „dar” moștenit, al validării exterioare.

Copilul meu a primit prima ședință de coaching motivațional acum 10 ani, la 4 ani : „poți orice vrei tu!” și „orice problemă apărută în calea ta are cel puțin 2 soluții”. Și nu vă gândiți că a înțeles din prima, a căzut și s-a ridicat auzind obsesiv, „poți orice vrei tu”, am găsit împreună soluții, la început le găseam doar eu, încet, încet găsea și el câte o soluție pentru ca acum să își dorească să scotocească singur după ele, cu sete de evoluție și curiozitate înțeleaptă.

Și întâmplările „șocante” au curs: la primul lui examen mă întreba ce sunt emoțiile specifice unui examen, ce ar trebui să simtă pentru că el nu simte nimic ciudat, dar ceilalți copii simt „ceva”…și i-am răspuns că emoțiile sunt niște senzații (pozitive, de bucurie sau negative, de frică) pe care le simți.

Dar oare cine decide ce simțim, nu tot noi? Și dacă cineva nu s-ar fi îndeletnicit să imprime copilului conceptul de examen/concurs alături de emoție-frică cum ar fi fost?

Poate înțelegem că un viitor adult securizat emoțional se crește de la primul gând când visezi să devii părinte, astfel am fi mult mai bine pregătiți pentru ce înseamnă „a fi un părinte-camarad” pentru copilul tău și a crește împreună la nivel emoțional ascultând ce dorește îngerul venit să ne lumineze. Să-i lăsăm să ne lumineze, nu să îi umbrim cu așteptările noastre, cu fricile noastre și cu aparențele unei lumi exterioare atât de superficială și întâmplătoare!
Să-i învățăm să își deseneze viața, să îi învățăm de ce „trebuie” să învețe, să îi lăsăm să își creeze viața prin propriile experiențe trăite, nu povestite, dar mai ales să îi învățăm că singurul loc unde nu vor fi judecați, etichetați, singurul loc unde vor fi iubiți necondiționat este ACASĂ, în brațele noastre.
Să iubească sentimentul de ACASĂ, să și-l reamintească ori de câte ori cad și să se ridice gândindu-se la noi, părinții, care nu i-am judecat după note, diplome și aplauze.

Învățați-i dragi părinți, să se iubească în fiecare secundă așa cum sunt, fără etichete similare celor pe care le-ați auzit în propria copilărie, fără „puteai să faci mai bine…”, etc.

Amintiți-vă câtă iubire v-a invadat sufletul în momentul nașterii lui, atunci era perfect așa cum venise, fără nicio condiție. El, copilul, vrea să fie primit cu respect, ca un musafir prețios, vrea să fie crescut cu iubire și apoi lăsat în libertate deplină pentru a-și trăi cu bucurie propria viață!

Dă-ți-vă voie să creșteți acel copil care ar trebui să fiți chiar voi, dincolo de tipare și convingeri moștenite! Veți descoperi un adult care și-a vindecat copilăria și veți primi recunoștința propriului copil-camarad pentru o Viață!

Lasă un răspuns