Caută după:
Omenia își strigă locul ei!

După 50 de ani de regim restrictiv, dar care trâmbița egalitatea oamenilor, iată că ne regăsim, uneori uimiți, în fața unui fenomen neplăcut: lipsa omeniei. Oare ce s-a întâmplat cu omenia din oameni? Unde a fugit? Auzim des: ne-am înrăit, parcă nu ne mai pasă de semenii noștri. Și poate de aceea nu mai reprezintă un reper „ce ție nu îți place, altuia nu îi face”.

Eu merg puțin mai departe cu raționamentul și spun: nu ne mai pasă de noi înșine, ne trăim viețile într-o inerție, apatici și obosiți, ne petrecem către finalul săptămânii, precum petrecem un om la trecerea din ființă în neființă.

Și pentru că îmi place mai mult să acționez, decât să reacționez (să mă vait) vreau să găsesc explicații menite să mă aducă cât mai aproape de conștientizarea acestui fenomen social. Perspectiva mea este una optimistă și simt că toate valorile noastre care au fost șifonate,  înghesuite și prăfuite vor să renască, să reînvie frumusețea și plenitudinea cuvântului OMENIE! Am ales să privesc și în DEX cuvântul omenie și am aflat că „OMENÍE= complex de calități alese, proprii unei persoane; purtare blândă, înțelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuoasă”. Frumoasă explicație și folositoare.

Acum să ne imaginăm că alegem un număr X de oameni. Acestora li se repetă mulți ani la rând că sunt egali, ce importantă e egalitatea între sexe, femeile ajung să muncească cot la cot cu bărbații, copiii sunt „abandonați” la nivel emoțional și dați spre educare unui sistem la fel de egalitar. Anii trec, oamenii din această comunitate se obișnuiesc cu acest mod de viață uniformizat, învață că viața e o luptă, că trebuie să te sacrifici sau să sacrifici pe cineva pentru a-ți împlini un vis („Meșterul Manole”), că dacă vrei să primești ceva trebuie să meriți, că trebuie să fii supus „capul plecat sabia nu-l taie” și dacă vrei să ieși în evidență poate e bine să te aliezi 2 contra 1(„Miorița”). Am păstrat la urmă forța celebrei poezii „Cățeluș cu părul creț” care dă hoției loc de cinste chiar și prins asupra faptului. Dacă nu recunoașteți personajele vă dau un indiciu: o clădire mare, mare îi găzduiește pe toți și ei cu osul în gură ne decid viitorul și ne mint cu zâmbetul pe buze.

Acum parcă logica mea înțelege mai bine lipsa de omenie a unei societăți în plină schimbare și evoluție, o societate încă dezorientată, parcă scăpată de „undeva”, nu spun de unde. 🙂 Concluzionez prin a spune : este normală atitudinea generală (cu micile excepții ale oricărei reguli). Dar , soluții avem? Ce facem cu această situație, ușor reptiliană?

Ultimele cercetări în domeniul neuroplasticitătii creierului ne-au adus în atenție modul de formare a rețelelor neuronale. Dacă până nu demult se credea că neuronii „mor”, acum știm că ei se nasc „la cererea clientului”.

Ce înseamnă acest lucru?

Pentru fiecare situație/intenție nouă pe care o transformăm în obicei se naște un neuron nou care primește frați în fiecare zi, pe măsură ce menținem constantă repetiția acestui obicei. De aici zicala: „repetiția e mama învățăturii”.

Postulatul lui Donald Hebb spune încă din 1949: „În cazul în care un axon al unui neuron A transmite impulsuri unui neuron B și în mod repetat și persistent A duce la activarea lui B, atunci apare un proces
metabolic, la nivelul uneia sau ambelor celule, astfel încât această tendință de activare a lui B de către A este întărită”.

neuroni-donald-hebb

Dacă doi neuroni sunt activați sincron, ponderea conexiunii dintre ei crește.
Ex: experimentul lui Pavlov

Folosindu-ne de aceste descoperiri și revenind la OMENIE putem să stabilim chiar o „schemă”  de formare a acestei rețele neuronale (e valabilă pentru orice alt sentiment care nu există). Dacă de ex, din când în când surprindem în interiorul nostru niște senzații negative (de invidie, concurență, etc), un fel de „strângere de inimă”, atunci e timpul să exersăm pe fiecare astfel de subiect (persoana care a declanșat emoția) IUBIREA/IERTAREA/RECUNOȘTINȚA și alte sentimente/emoții pozitive.

Știu că poate nu este ușor de instalat un astfel de sentiment/obicei. O să spuneți: cum adică să nu fiu „deranjat” de nimic?
Instalarea în sufletul nostru a sentimentului numit ADMIRAȚIE nu presupune la nivelul senzațiilor stare de „strângere de inimă”, ci o stare de bucurie imensă ca și cum și tu ai fi contribuit la împlinirea/realizarea acelui vis/obiectiv al persoanei respective.

E fascinant și cu adevărat eliberator acest sentiment de împăcare cu tot și toate cele lăsate de Domnul nouă spre folos, în armonie , respect, iubire și echilibru.

Nu ne rămâne decât să redevenim omenoși față de noi înșine pentru început, apoi să exersăm necondiționat acest minunat sentiment și pe oamenii din jurul nostru.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae spunea: „. . .nu poate deveni cineva om decât în măsura în care descoperă pe ceilalți oameni ca oameni și-i tratează ca oameni. Sunt om în solidaritate cu ceilalți. Încercând să cobor pe altul de la treapta de om, mă cobor pe mine; ridicându-l pe altul în conștiința și comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea “om” este astfel o realitate corelativă. Posibilitatea mea ca om e legată de grija de alții.”

Le-am murit noi lor, ne stingem încet…

Le-am murit noi LOR?

„Un popor fără cultură e un popor ușor de manipulat” ne spunea filozoful german Immanuel Kant acum mai bine de 200 de ani. Observăm și simțim zi de zi valabilitatea și actualitatea acestor cuvinte.

Ne văităm că ne mor actorii, că tinerii noștri pleacă din țară, oare nu cumva le-am murit noi lor? Oare celor tineri nu le murim chiar acum sub privirile lor uimite?

Toți suntem triști când vedem cum se duc actorii noștri și în urma lor rămâne un gol imens.

Dragi „iubitori de teatru și artă”, de câte ori pe an ieșiți din casă pentru a merge la teatru, la filarmonică, la un vernisaj, la un eveniment sau la o simplă întâlnire cu oameni frumoși care se implică și acționează pentru ca orașul acesta să aibă licăriri de viață?

Poate vă întrebați de ce nu se văd tinerii actori răsărind? Pentru că fie nu au unde, fie nu mergeți să ii vedeți. Știu că se preferă vedetele de carton, așa ne relaxăm noi, în fața televizorului, e mai simplu, mai ieftin, mai comod. Și atunci cine să le dea măcar o șansă celor care nu și-au făcut încă un nume in domeniu? Poate știe cineva răspunsul la întrebarea aceasta: cum să își facă un nume? Jucând cu sala goală?

Cum credeți ca au devenit acești oameni Maeștrii aceștia desăvârșiți, stele cărora acum le ducem dorul? Simplu: părinții noștri au mers la teatru. Societatea noastră, de atunci, nu trebuia să facă rating, ci doar cultură, se investeau bani în producția autohtonă de filme.

Frumoasă invenție cinematograful! Mi-aș dori ca cinematografele din mall-uri să creeze un program „o zi pe săptămână dedicată lungmetrajelor și scurtmetrajelor regizorilor și actorilor români”.

Noi, în Ploiești, tot mai avem noroc cu un minunat director de filarmonică și o distinsă doamnă director de teatru care se ocupă și se preocupă de promovarea unor evenimente demne de generația celor care trăim din nostalgii. Da, recunosc sunt o iubitoare de teatru, este prima mea mare dragoste, am jucat teatru clasic, teatru de gest din pasiune, voluntar, ani la rând. Îmi doresc să ștanțăm cu blândețe și în sufletul copiilor noștri dragostea pentru artă. Arta este acea baghetă magică care atinge sufletul și nu este limitată de timp, spațiu și limbă, este limbajul nostru universal. Arta este limbajul sufletului care scindează dimensiunea aceasta pentru a înțelege sublimul de dincolo.
De văitat poate oricine, dar soluții cine găsește? Cine le implementează? Tot noi oamenii putem face acest lucru.

Doar nu așteptăm niște mici extratereștrii să ne salveze din vârtejul lui „aoleu”?

Haideți să consumăm în număr mare hrană pentru suflet: produse culturale ale tinerilor artiști și nu numai. Haideți să facem o modă din a ne întâlni la teatru, la filarmonică, la operă, etc!

Va crește astfel oferta și s-ar putea face presiune asupra celor care consideră orice alt lucru mai important decât cultura și educația.

Avem nevoie de cultură, ca de aer…într-un sistem dat peste cap. Un sistem în care valorile adevărate sunt aruncate la gunoi și ni se prezintă valori din carton. Noi încă putem face distincția între o valoare adevărată și una de carton. Generațiile care vin nu au termen de comparație. Este datoria noastră să îi ghidăm cu blândețe spre frumosul acestei dimensiuni.

Închei așa cum am început: le-am murit noi lor?

arta

Mulțumesc artistei, Manuela Toderaș pentru permisiunea de a folosi poze cu gingașele și frumoasele sale lucrări.

Pe Manuela o puteți cunoaște vizitând expoziția ei de artă grafică deschisă până la data de 25 august 2016. Expoziția este găzduită de Galeriile de artă ale Uniunii Artiștilor Plastici Ploiești. Îi puteți admira lucrările și pe pagina ei manuelatoderas.weebly.com.

Iubește-mă și atunci când nu merit aplauze!

Am întâlnit mulți părinți fericiți, fix în ziua afișării rezultatelor obținute la un examen. O fi fost vorba despre un examen „al vieții? Nu cred, că altfel ar fi fericiți mai des, poate chiar în fiecare zi, copiii noștri trecând în fiecare secundă a vieții lor printr-un” examen” netrăit, neexperimentat vreodată.

Astfel ajungem să trăim viața ca o întâmplare dictată de o împrejurare, în acest caz, un banal examen.

Și uite așa ne validăm/ne împăunăm noi, adulții, prin reușita X sau Y a copilului nostru. Păi normal, nu? Acest lucru l-am primit cadou (model de bună practică) și pare de datoria noastră să îl tot transmitem din generație în generație, fără să conștientizăm gradul de uniformizare și robotizare la care ne supunem comorile și investițiile noastre cele mai prețioase: copiii!

Suntem „sclavi” ascultători ai programelor și convingerilor moștenite, uite ce mari și frumoși ne-am făcut, ce bine am ajuns, ce fericiți suntem, dar totul pe exterior. Trăim în carcase bine zugrăvite, poleite și strălucim în jurul nostru a aparență, se simte miros de sărăcie interioară în viața noastră și ne mulțumim cu puțin, mult prea puțin față de ceea ce suntem programați a dărui și a experimenta în această existență.

Tot timpul am căutat răspunsuri la fericirea creată de note, pe chipul părinților. Și tot căutând am înțeles bucuria molipsitoare și spiritul de turmă care a adus societatea noastră, românească, exact acolo unde îi este locul, într-un fel de „epocă de piatră” în care dansul este inventat din întâmplare, iar fericirea este o imitație perfectă a mulțimii avide de succese notate și confirmate de hârtii, numite diplome.

Consider că tot ceea ce nu luăm cu NOI când plecăm din această dimensiune este doar o iluzie a minții, care vă reamintesc cu bucurie, că nu o luăm cu NOI. Dar, ceea ce putem face este să folosim aceste „instrumente” pământene pentru a ne bucura de experienta acestei dimensiuni, numită Planeta Pământ.

Nu pot decât să mulțumesc Domnului sau Universului, că am primit un înger de copil care m-a făcut să rup acest „dar” moștenit, al validării exterioare.

Copilul meu a primit prima ședință de coaching motivațional acum 10 ani, la 4 ani : „poți orice vrei tu!” și „orice problemă apărută în calea ta are cel puțin 2 soluții”. Și nu vă gândiți că a înțeles din prima, a căzut și s-a ridicat auzind obsesiv, „poți orice vrei tu”, am găsit împreună soluții, la început le găseam doar eu, încet, încet găsea și el câte o soluție pentru ca acum să își dorească să scotocească singur după ele, cu sete de evoluție și curiozitate înțeleaptă.

Și întâmplările „șocante” au curs: la primul lui examen mă întreba ce sunt emoțiile specifice unui examen, ce ar trebui să simtă pentru că el nu simte nimic ciudat, dar ceilalți copii simt „ceva”…și i-am răspuns că emoțiile sunt niște senzații (pozitive, de bucurie sau negative, de frică) pe care le simți.

Dar oare cine decide ce simțim, nu tot noi? Și dacă cineva nu s-ar fi îndeletnicit să imprime copilului conceptul de examen/concurs alături de emoție-frică cum ar fi fost?

Poate înțelegem că un viitor adult securizat emoțional se crește de la primul gând când visezi să devii părinte, astfel am fi mult mai bine pregătiți pentru ce înseamnă „a fi un părinte-camarad” pentru copilul tău și a crește împreună la nivel emoțional ascultând ce dorește îngerul venit să ne lumineze. Să-i lăsăm să ne lumineze, nu să îi umbrim cu așteptările noastre, cu fricile noastre și cu aparențele unei lumi exterioare atât de superficială și întâmplătoare!
Să-i învățăm să își deseneze viața, să îi învățăm de ce „trebuie” să învețe, să îi lăsăm să își creeze viața prin propriile experiențe trăite, nu povestite, dar mai ales să îi învățăm că singurul loc unde nu vor fi judecați, etichetați, singurul loc unde vor fi iubiți necondiționat este ACASĂ, în brațele noastre.
Să iubească sentimentul de ACASĂ, să și-l reamintească ori de câte ori cad și să se ridice gândindu-se la noi, părinții, care nu i-am judecat după note, diplome și aplauze.

Învățați-i dragi părinți, să se iubească în fiecare secundă așa cum sunt, fără etichete similare celor pe care le-ați auzit în propria copilărie, fără „puteai să faci mai bine…”, etc.

Amintiți-vă câtă iubire v-a invadat sufletul în momentul nașterii lui, atunci era perfect așa cum venise, fără nicio condiție. El, copilul, vrea să fie primit cu respect, ca un musafir prețios, vrea să fie crescut cu iubire și apoi lăsat în libertate deplină pentru a-și trăi cu bucurie propria viață!

Dă-ți-vă voie să creșteți acel copil care ar trebui să fiți chiar voi, dincolo de tipare și convingeri moștenite! Veți descoperi un adult care și-a vindecat copilăria și veți primi recunoștința propriului copil-camarad pentru o Viață!

Cioc…cioc! Sunt eu, Noul tău EU!

Noul vine de undeva, din tine, tu îl dorești, visezi la el, dar nu îndrăznești să îl ceri. Nu face încă, total, parte din tine. Te sperie poate pentru că e în joc trecutul tău sau te entuziasmează pentru că îți plac provocările și pentru că ești curios/curioasă.

Noul creează uneori discontinuitate, de aici teama de a-l întâmpina. Ai trăit atâta timp într-un fel, ai gândit într-un fel, ţi-ai făcut o viaţă „confortabilă” pe baza credinţelor tale, de altfel moștenite. Și când ceva nou îţi bate la uşă şi întregul şablon al trecutului urmează să fie tulburat parcă nu ești pregătit/ăștia. Ai mai aștepta puțin…încă puțin.

Dar ce se poate întâmpla dacă laşi noul să intre în viața ta? N-ai să mai fii niciodată aceeaşi/același pentru că noul te va transforma în cea mai bună variantă a ta. Este riscant? Poate da, poate nu. Niciodată nu poţi să ştii unde te va duce noul de aceea te invită să fii curios precum un copil.
Vechiul este cunoscut, familiar, ai trăit cu el mult timp. Noul este necunoscut. Poate să îţi fie prieten, poate să îţi fie duşman, cine ştie? Singurul mod de a afla este să-l laşi să intre în viața ta.

Detașează-te, Relaxează-te! Nu lăsa neliniștea și teama să te îmbrățișeze! Nu o să poţi să-l respingi la infinit. Știi de ce? Pentru că vechiul nu ţi-a dat încă ceea ce cauţi. Vechiul ţi-a promis că îţi dă, dar nu s-a ţinut de promisiune. Vechiul ți-e cunoscut, dar nefericit.

Noul s-ar putea să fie stânjenitor, poate chiar incomod, dar există posibilitatea ca el să îţi aducă fericirea și mulțumirea că ai ales să trăiești viața ca o experiență uimitoare, mereu nouă!

Alege tu direcția vieții tale, lasă-te sedus, îndrăznește să zbori!

Ciolanul fermecat

A fost odată ca niciodată un tărâm desprins din basme, o țară ca nimeni alta, cu câmpii verzi, cu dealuri însorite, munți înțelepți, cu râuri susurânde și marea cea mare. Locuitorii acestui tărâm oameni „cu frică” de Dumnezeu, își ascultau căpeteniile și îndurau cu dârzenie orice cotropitor. Și anii trecură și ținutul în loc să înflorească, se ofilea, locuitorii deveneau din ce în ce mai ușor de manipulat, iar cuvântul magic care descuia orice încuietoare era: Banul! Întunecatul Ban era căpetenia fără trup și suflet care guverna întregul ținut cu ajutorul unor ființe nemaivăzute, cu chip și asemănare omenească, dar lipsite de suflet. Oare ce voia hidosul Ban să cucerească? Dorința lui nu era un vis, ci chiar Ciolanul fermecat. Lupta era puternică și numai la auzul cuvântului Ban locuitorii tresăreau și se trezeau la viață.

Misiunea hidosului Ban era atât de simplă încât părea un joc de copil, putea avea oricând oricâți adepți voia, la un semn se adunau și îl purtau pe brațe către strălucitorul, dar găunosul Ciolan fermecat.

În toată această beznă a sufletului pustiit de energie creatoare, bunicii aveau să povestească nepoților istoria plină de demnitate și vitejie, o istorie în care numele de țară însemna Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare și alți domnitori glorioși. Era singura speranță de trezire a unui neam adormit parcă pe veci de vraja hidosului Ban.

Legenda spune că va veni o zi când vraja se va rupe iar acest ținut desprins din basme va fi condus de măritul OM, iar hidosul Ban va fi doar un sclav folositor spre devenirea unui neam ca nimeni altul.

Morala unui neam supus și „prea” cotropit este că orice daruri și comori ne-ar dărui Dumnezeu, nu ni le poate băga și în traistă!

Așadar, dragi locuitori ai frumosului ținut, România, treziți-vă din vraja care v-a cuprins, e vremea să scriem o poveste demnă de vitejii neamului românesc!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

caini-ciolan

Înalță-ți sufletul spre cerul inimii tale

Hristos s-a înălțat! Înaltă-ți sufletul spre înălțimea a ceea ce vrei să fii, a ceea ce vrei să devii, om frumos!

Oare această călătorie a noastră în această dimensiune cu timp și spațiu are ca scop final înălțarea sufletului? Dar dacă nu trebuie să așteptăm finalul pentru a simți înălțarea? Astăzi, aici, acum avem șansa să simțim înălțarea în toate formele ei.

Noi, oamenii, avem „acces” doar la acele informații, transmise din generație în generație, acele informații șablonate care ne predestinează să așteptăm ceva care o să vină după această experiență pământeană, înălțarea sufletului mântuit.

Noi am primit bucățele de puzzle care să ne scoată din zona de confort, care să ne incite să fim curioși în a cauta propriul adevăr și propria înălțare spirituală. Bagheta magică este în mâinile noastre, oameni frumoși. Când bagheta magică divină ne atinge sufletul, acesta învie, se trezește și caută curios răspunsuri și căi proprii prin care să experimenteze. Și brusc totul se transformă în lumea noastră interioară, dar mai ales exterioară. Această transformare vine uneori prin încercări mai puțin confortabile la nivel fizic și psihic, alteori prin efort personal și dorința de cunoaștere. Oricare ar fi modalitatea prin care primim mesajul, lăsați-vă inima atinsă de bagheta magică divină, lăsați să vină spre voi doar acele informații și persoane care să vă ghideze pe calea autodescoperirii Sinelui Divin, pe calea trezirii sufletului vostru adormit.

Înălțarea sufletului lui Iisus Hristos este astăzi înălțarea sufletului vostru, oameni dragi!

Lăsați-vă învăluiți de această lumină albă, Hristică care vine să vă elibereze de atașamente și scenarii care mai de care mai întunecate ale minții acesteia pământene.
Sufletul vostru știe ceea ce mintea nu poate integra la nivel informațional în această dimensiune.

Detașați-vă de orice gând care rulează pe fundalul minții voastre acum și concentrați-vă pe lumina sufletului. Astfel veți primi acele răspunsuri pe care le căutați de mult timp, la care vă gândiți, dar nu le simțiți, nu le intuiți.

Fie ca lumina înălțării Domnului să ne aducă mai aproape de noi, de ceilalți, iar iubirea și bucuria să ne fie ghid de încredere pe calea cunoașterii!

Adevărat te-ai înălțat, suflet cald!

Să se facă lumină în zona crepusculară!

Cu siguranță vă veți întreba și voi, suflete dragi, de ce zona politică?

În articolul de ieri ( click aici ), v-am povestit că am fost și voi rămâne un copil curios devenit un adult care se trezește în fiecare nouă zi cu chef de joacă.

Scena politică pare în acest moment un fel de zonă crepusculară, plină de banalitate ostentantivă și de un prozaism voit al expresiei, nu este nici noapte, nici zi, ci doar o lungă și nesfârșită perioadă de tranziție.Zugrăvită în aceste nuanțe pământii aș putea continua la nesfărșit priveghiul nefericitei politici, dar m-am gândit că e sinucidere curată să arunc cu pietre și să cresc buruieni (precum bine spunea un domn distins) , așa că pornesc hotărâtă la desțelenit terenul acesta dezorientat.

Da, am hotărât să plantez semințe roditoare și dacă cineva se întreabă: „ce/cine mă recomandă?”, voi dezamăgi publicul, nerespectând clasicul citat : „vocea și talentul”, deși…actoria este încă o amintire vie în sufletul meu.

Așa am ales noua provocare din viața mea, cu chef și dorință de acțiune, cu unelte deja folosite, dar netrâmbițate în public. Acum ceva timp am ales să consiliez zona aceasta crepusculară din umbră, am fost un sufleor conștiincios și rezervat pentru oameni politici care și-au dat seama că nu mai „merge și așa”, că politica este ca orice altă afacere: faci compromisuri, intri în faliment!

Dacă așteptam cumva momentul acela minunat care să mă provoace să ies în lumina reflectoarelor, ei bine puteam să stau cuminte în banca mea, mult și bine.
Dar a venit OMUL care m-a provocat, pentru care am ales să fac acest pas.

Foarte repede am înteles că nu este vorba doar de OMUL acesta special, ci de mult mai multe suflete pentru care mă angajez să demonstrez că lumea asta este minunată dacă ai curajul să o privești prin ochii inocenți ai copilului  care ești sau care ai fost cândva.

Vreau să știți că responsabilitatea mea în acestă nouă provocare este față de ei, față de generația copiilor nostri minunați, ei sunt motivația mea!
În formularele de feed-back din săptămâna ALTFEL,copiii mi-au dat temă pentru întâlnirea următoare, să le spun: „ce motive ar avea să rămână în România? ” Cu uimire am constatat, la generația de 15-16 ani, că nimeni nu visa să devină anteprenor, antreprenoriatul era doar o materie pe care o studiază la școală, la fel ca multe altele…că bani = fericire și multe alte non-valori. Am uitat să precizez că este vorba despre un liceu teoretic de elită din orașul nostru.

Și pentru a reveni la motivația pozitivă pentru care intru cu lanterna în zona crepusculară, vă mărturisesc că aceeași discuție purtată la singurul liceu vocațional (artă) din orașul Ploiești mi-a redat încrederea că nu este totul pierdut. Generația de 13-14 ani m-a surprins plăcut, răspunzănd exact opus celeilalte. Da, vor să aibă propriile afaceri, propriile bloguri, știu clar că pot vinde propriile creații, iar bani=valoare pentru ei. A fost ușor să le explic că ei sunt de fapt valoarea și că misiunea lor este acum aceea de a se pregăti pentru a devein oameni de valoare.

Vă prezint cu bucurie un testimonial care îmi este adresat, gânduri ale unei adolescente, gânduri care mă responsabilizează mai mult decât mi-aș fi imaginat în urmă cu câțiva ani:” Felicitări pentru toate alegerile şi schimbările făcute, căci prin intermediul lor, ne-aţi deschis şi nouă uşi către recunoaşterea personală şi ne-aţi îndrumat să mergem într-o călătorie fascinantă alături de dumneavoastră !”

Acum la final de „spovedanie”, permiteți-mi să las loc faptelor, nu vorbelor, acțiunii, nu inacțiunii și vă invit și pe voi, suflete dragi, să îmi fiți alături ca până acum. Doar împreună putem devein schimbarea pe care o cerem de la ceilalți!

Uniți NOI Putem Reuși!

Cine sunt EU acum?

Schimbarea a inceput cu mine, în urmă cu 1 an. Mă bucur că am ales să fiu schimbarea pe care doream să o văd în lume.

La mulți ani mie!

27 aprilie, o zi specială! A trecut 1 an de la inspirata decizie de a-mi da demisia din pozitia de manager în domeniul bancar. Am pornit pe un drum nou, drumul unei vieți asumate pe deplin, al unei vieți create de mine, drumul independenței și antreprenoriatului. Mărturisesc că părea un drum diferit, între timp am aflat că nu erau decât experiențe noi, drumul era același.

Ce am învățat în acest timp?

Am început schimbarea cu mine! A, nu mi-am schimbat părul (culoarea) precum lupul din proverb, ci năravul. Am învățat să apreciez valoarea trecutului, am învățat să apreciez prezentul așa cum este el, să dau valoare fiecărei secunde din viața mea și am învățat să-mi creez viitorul cu responsabilitatea omului creator care știe că tot ceea ce creează (bun sau rău) se întoarce la el. Cel mai important aspect experimentat și învățat a fost : nu trage concluzii despre nimeni și nimic pentru că atunci vei închide o ușă importantă, aceea a exeriențelor, a evoluției.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în această călătorie?

Totul, dar în special, peisajele care s-au derulat cu viteză amețitoare, într-un dans nesfârșit al minții cu inima. Cu bucurie și uimire am descoperit un EU interior matur, profund preocupat de evoluție, un EU curios și îndrăzneț, dornic de experiențe noi. Apoi am revenit cu bucurie la peisajul exterior unde mintea dorea să fie declarată regină pe viață și am intrat în jocul ei. Am descoperit că ea, regina-minte minte cam mult și i-am dăruit cadou cursuri de meditație pentru a o cuminți și îmblânzi. A venit momentul când cei doi parteneri de dans : mintea și inima, și-au dat mâna, au decis că pot fi parteneri pe viață! Călătoria a continuat cu aceeași viteză amețitoare pentru că în trenul vieții mele au urcat brusc oameni noi, oameni frumoși și curajoși care s-au lăsat ghidați, cu blândețe, de mine.

Am antrenat acești minunați oameni în zona de life coaching, spiritual coaching, business coaching și political coaching. Nu am o zonă preferată pentru că toate se întrepătrund și este ideal să atingem o armonie desăvârșită, să găsim un echilibru optim între ele, să înțelegem principiul holistic, nu cel al separării.

Ce știu acum?

Știu că nu știu totul, știu că nu știu nimic și aștept cu uimire următoarele peisaje fascinante din călătoria vieții mele! Știu că nu este întâmplător faptul că în această perioadă am ales o nouă provocare (revin cu detalii curând). Am fost și voi rămâne un copil curios, am devenit un adult care se trezește în fiecare nouă zi cu chef de joacă. Și pentru că jocul și regulile vieții se schimbă în fiecare clipă, am învățat să apreciez mai mult clipa prezentă.

Vă invit și pe voi, cei care doriți schimbarea, să urcați în expresul vieții voastre, să aveți curaj, să vă asumați viața cu experințele ei și cel mai important: să trăiți în prezent, aici și acum, fără resentimente față de trecut pentru un altfel de viitor! Lasă-te surprins de viitor!

Când COPILĂRIA ne determină toată viața…

”Ai impresia că un copil nu face nimic important în primii ani de viaţă? Cum aşa? Să fii fericit înseamnă nimic? Să nu faci altceva toată ziua decât să sari, să te joci şi să fugi cât te ţin puterile? Niciodată în viaţă nu vei mai fi atât de ocupat.” Jean-Jacques Rousseau

Nu există preaplin de/din iubire. Umplerea rezervorului cu iubire necondiționată de către părinți creează adultul care nu are nevoie de instrumentele de dezvoltare personală la care apelăm noi acum pentru a umple rezervorul nostru golit și obosit de prea multe condiționări: nu știi tu, ești mic, nu meriți, dacă iei nota X îți cumpăr bicicletă, nu e frumos, nu e voie…etc. Ulterior aceste condiționări se transformă în frustrări pe care fără să știm le transmitem din generație în generație.
Avem șansa de a învața de la copiii noștri, până la 7 ani si nu numai. Ei sunt cei mai buni profesori/antrenori de dezvoltare personală, avem life coaching gratuit chiar lângă noi.

Umpleți-le rezervorul de iubire necondiționată, spuneți-le:” BRAVO, SUPER, FELICITARI, SUNT MÂNDRĂ/MÂNDRU DE TINE” până la vârsta de 7 ani! Astfel își vor satisface nevoia de apreciere și vor deveni acei adulți care vor acționa singuri fără să aștepte recunoaștere din exterior, tocmai pentru că își vor fi luat suficient din tot la timpul potrivit. Tot ceea ce nu trăim/simțim în copilăria mică vom căuta toată viața și vom căuta iar și iar, tot în exteriorul nostru pentru că nu ne-a spus nimeni că viața noastră, ceea ce trăim zilnic are legătură directă cu ceea ce avem plantat în interiorul nostru încă din copilărie.
Am lucrat în ședințele de coaching cu adulti extraordinari și mi s-au confirmat toate aceste constatări, da, tot, absolut tot ce ne lipsește în interiorul nostru ne ține într-o dependență bolnavicioasă legați de exterior, de confirmări din afară. Practic așteptăm tot timpul un semn, o confirmare, o apreciere că tot ceea ce facem e bine, e frumos și în trend.

Starea de neputinta, de neincredere in propriile forte, in sine, frica de a lua decizii importante conduc la aparitia nevoii de a ” face pe plac tuturor”, mai putin propriei persoanei. Astfel, apare o dependenta in a asteapta mereu confirmari si validari din exterior, apare teama de a nu deranja sau nevoia de a se face mai mic” pentru a nu crea complexe celorlalti.

Sau, dimpotriva, apare revolta impotriva tuturor! Deosebirea consta doar in trairile interioare care sunt diferite.
Daca nu ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie, ci doar ii starnim pe cei din jur, uneori unii impotriva celorlalti, deranjam astfel viata tuturor…dar mai ales pe a noastra.

In concluzie, va invit sa raspundeti cu sinceritate la intrebarile:
-Care este Motivatia personala care ne impinge la astfel de actiuni? Raspunsul ar putea fi: nevoia de succes sau evitarea esecului. Sau poate un beneficiu-strigat menit sa ne spuna: sunt aici, iubeste-ma asa cum sunt!

Lecția despre „a aștepta așteptări”, despre „a fi având totul”! 

A aștepta ceva implică de foarte multe ori dezamăgirea. Probabilitatea ca cei din jurul nostru să înțeleagă/să ghicească așteptarea noastră este una redusă. De ce?
Noi, oamenii, avem tendința de a aștepta tot timpul ceva: ziua de mâine, Crăciunul, jobul ideal, casa de vis, mașina dorită, partenerul perfect și tot așa, oamenii petrec, în medie, cam 3 ani din viața lor așteptând și vaitându-se că nu au timp. Acum, făcând un calcul simplu: 3 ani de așteptări +ceva timp pierdut cu „nu am timp”  + însufletirea acestor așteptări=timp prețios din viața noastră!

Ce am făcut eu când am constatat aceste necunoscute ale ecuației vieții mele? La prima necunoscută: am transferat așteptările care nu mi se proiectau așa cum doream eu într-o cutiuță cu experiențe și conștientizări posibile, le-am lăsat la dospit, unele s-au rezolvat de la sine ca niște declick-uri, altele mi-au devenit profesor de viață, iar altele încă își așteaptă rândul cuminți. La a doua necunoscută: am mizat pe principiul „dacă tot nu am timp” nu are sens să îl mai menționez, să mă tot vait, așa că l-am concediat din jobul de controlor și l-am ignorat. La a treia necunoscută a fost ceva de lucru, am constatat că însuflețirea lucrurilor/obiectelor din jurul meu era cea mai mare capcană a timpului meu, a așteptărilor mele și cea mai ușoară cale de a fi dezamăgită. Abia acum am înțeles motivul pentru care se supărau părinții mei când spărgeam „o ceașcă de colecție”, da, ceașca era însuflețită, de aici și tragedia lor. Rămânea doar dezamăgirea din privirea mea uimită, de copil, care nu putea înțelege valoarea neprețuită a unui obiect.

Între timp, noi, toți, „am primit” libertatea de a experimenta „A AVEA”. Și dintr-o dată am avut acces la multe obiecte: 2-3 mașini într-o familie, o casă mare cu multe camere, uneori goale, joburi fără sens și împlinire, afecțiune sub formă de cadouri și lista rămâne deschisă…și fără să conștientizăm cu adevărat, am dăruit din timpul nostru ireversibil LOR, OBIECTELOR…Și când nu mai avem timp, dar avem așteptări…și când am uitat că ele, obiectele, rămân aici, în această dimensiune densă, sufletul se revoltă! O face spre binele și beneficiul nostru pentru că el, sufletul, este unicul care deține cunoașterea adevărată a vieții și a misiunii noastre aici. Când înțelegem toate acestea, brusc, apare declick – ul acela minunat : aaaaa, nu despre „A AVEA”  era vorba, ci despre „A FI”?! Păi, mie, de ce nu mi-a spus nimeni că viața e atât de simplă, că nu este despre așteptări proiectate nerealist, ci despre experiențe însușite, despre măiestria de a fi viu printre obiecte, nu invers, mort printre obiecte însuflețite.

Și acum? Am înțeles cine sunt eu, mai departe, ce urmează?

Prin urmare, dacă ai nevoie de o ghidare alături de o ființă amuzantă, atentă, bună ascultătoare, care să nu te judece, ci în schimb să te provoace să iți depășești limitele, să devii cel mai mare fan alt tău – sunt aici.

Te aștept cu drag, să descoperim împreună calea spre infinitul din tine, om frumos!